Boli autoimune,anorexia si bulimia

  Uneori, sistemul imunitar acţionează în moduri misterioase. În mod obişnuit, în timpul unei infecţii, unul din rolurile acestuia este să producă anticorpi, al căror rol este să atace şi să elimine microbii care pătrund în organism. Cu toate acestea, în anumite cazuri mai puţin fericite, corpul omenesc produce şi aşa numiţii autoanticorpi, care atacă propriile ţesuturi, uneori cu efecte devastatoare. Rezultatul se numeşte "boală autoimună" şi are două binecunoscute exemple: diabetul de tip 1 şi scleroza multiplă. Pe de altă parte, printre cercetători există o suspiciune legată de faptul că mult mai multe boli se pare că au o componentă autoimună. Este vorba în special de un număr de boli catalogate în mod obişnuit drept "psihice", despre care se crede că sînt rezultatul autoimunităţii, printre acestea figurînd anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă. Pînă acum, suspiciunea amintită a fost alimentată de corelaţii stabilite între anumite tipuri de infecţii şi un anumit tip de simptome de natură psihică, însă lucrarea publicată recent de Serghei Fetissov, de la Karolinska Institute din Stockholm, în "Proceedings of the National Academy of Sciences", a consolidat această legătură pentru două din afecţiunile psihice legate de mîncare: anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă. În respectiva lucrare este sugerat faptul că numărul anormal de autoanticorpi îndreptaţi împotriva unui hormon numit melanocortină joacă un rol crucial în cauzarea acestor boli. Melanocortinele sînt proteine de dimensiuni reduse, care transmit informaţiile între celulele nervoase şi creier, fiind implicate în reglementarea mai multor comportamente complexe, printre care interacţiunile sociale, răspunsurile la stress şi, cel mai important pentru cazul de faţă, ingerarea alimentelor. Pentru a testa această idee, Fetissov şi colegi săi de la Karolinska au analizat ser din sîngele a trei grupe de femei, ştiut fiind faptul că atît anorexia, cît şi bulimia apar mult mai frecvent la acestea decît la bărbaţi. Primul dintre aceste grupuri fusese diagnosticat cu anorexie, un al doilea cu bulimie, şi în fine, ultimul, era reprezentat de persoane care nu aveau probleme legate de mîncare. Pe aceste trei grupuri, cercetătorii au încercat să vadă dacă există vreo legătură între numărul autoanticorpilor îndreptaţi asupra melacortinelor şi exprimarea anumitor trăsături psihologice cum ar fi dorinţa de a slăbi, nemulţumirea legată de felul cum arată corpul şi perfecţionismul, asociate de regulă cu afecţiuni care presupun probleme legate de alimentaţie, folosindu‑se de un tabel special de evaluare. Ceea ce au descoperit a fost neaşteptat, deoarece nu era vorba de o singură corelaţie, ci de două.          Numărul autoanticorpilor îndreptaţi asupra melacortinelor era în mod pozitiv corelat cu anorexia, însă era invers corelat cu bulimia. Deşi ambele afecţiuni sînt asociate cu depresia şi cu lipsa încrederii în sine, anorexia presupune un refuz constant de a mînca, faţă de bulimie, care presupune o poftă intensă de mîncare. Mecanismele moleculare de declanşare a celor două boli ar putea fi astfel opuse. Deşi cauza ultimă a numărului de autoanticorpi implicaţi în bulimie şi în anorexie nu a fost încă elucidată, potrivit cercetătorilor, un indiciu ar putea sta în faptul că şi microorganismele acţionează în feluri misterioase, în lumea bacteriilor şi a virusurilor fiind răspîndită o strategie care poate fi numită "mimetism molecular". În cadrul acestuia, agenţii patogeni ajung să producă părţi de proteină similare cu cele produse de organismele gazde, ca o modalitate de a produce confuzie în organismul gazdă. Sistemul imun nu este însă întotdeauna păcălit şi, atunci cînd el creează anticorpi, se întîmplă să întoarcă armele pentru a ataca şi proteinele folositoare, care sînt imitate. Două bacterii intestinale, Escherichia coli şi Helicobacter pylori, la care se adaugă virusul gripal A sînt cele mai pasibile de a juca acest joc al imitării structurii proteice, astfel încît în momentul de faţă echipa de cercetători menţionată caută posibilele conexiuni între diverse bacterii intestinale şi autoanticorpii îndreptaţi asupra melanocortinelor, pentru a vedea care din aceşti microbi este responsabil. Chiar dacă ideea lui Fetissov este corectă, acest lucru nu este însă echivalent cu a spune că autoimunitatea este singura responsabilă pentru întreaga poveste, deoarece se ştie că atît anorexia, cît şi bulimia merg mînă în mînă cu anumite trăsături de caracter care nu sînt legate în mod direct de bolile respective. La persoanele anorexice, dorinţa de perfecţionare este o trăsătură comună nepatologică, în timp ce la bulimici există probleme cu controlul impulsurilor, dar nici acestea nu sînt neapărat patologice. Cercetările doctorului Fetissov relevă totodată şi că două boli neurologice, schizofrenia şi sindromul Tourette, au o componentă autoimună. În cazul acestor boli, se pare că problema a fost cauzată în perioada de fetus, în pîntecele mamei, sugerîndu‑se astfel că autoanticorpii implicaţi atacă mai degrabă moleculele structurale decît pe cele mesager, iar acest lucru oferă prea puţine şanse pentru tratament. Din fericire, acest lucru nu este valabil pentru bulimie, anorexie şi alte tulburări de natură obsesivă, unde cercetările lui Fetissov pot oferi un indiciu în privinţa felului în care pot fi tratate aceste boli.